Între Imaginar şi Insomnie

Ce înger mântuie

2010-07-06T02:46:00.000-07:00

Ce înger mântuie,-n ev, roza

din coloritul nul, mai ştiu.

Dincolo, ritul nu-l mai ştiu:

ce înger mântuie nevroza

când lacrimile,-n harpe, trec

un sânge ca de nalbe terne?

Un sânge cade-n alb, - eterne,

când lacrimile-n har, petrec?

Şerban Foarţă

Adie liniştea

2010-07-04T10:05:00.000-07:00

Adie liniştea de seară

sub luna-n rozalb: astru pal;

sub luna-n roz, albastru-pal

adie-l liniştea, deseară,

ca în Virgiliu. – Beau amar

şi cred că lacrimile n-au gust;

şi cred că lacrimile,-n august,

ca în Virgil, iubeau amar.

Şerban Foarţă

Unei morfee

2010-07-04T10:01:00.000-07:00

Cald suflet de fecioară,

În vis îmi pari o realitate!

Trăiri de-o mare raritate

Tezeşti în mine prima oară.

Ascuns-atâta timp

Sufletului meu

Mă faci acum să simt

Ce îmi doream mereu...

Să fie oare dorul

De-atâtea ori ucis?

Sau poate chiar dorinţa

De-a te simţi în vis.

Indiferent de unde

Şi cum ai apărut,

Te vreau acum de-a-pururi

În al meu aşternut!

Mureş Codrescu

Orbi

2010-06-30T00:23:00.000-07:00

Orbi sîntem toamna şi iarna,
Grandomani şi ostili!
Dar primăvara de ce-o preţuim?

Vara-i o plajă plină de câini
şi cupe cu vin -
decât aşa, mai bine murim.

Umbra

2010-06-30T00:18:00.000-07:00

Umbra mâinii tale prin părul meu se plimbă,
te simt în fiecare papilă de pe limbă,
retrăiesc traseul degetelor tale,
modelez în aer orice-asemănare.

Arcuirea trupului tău
îmi dă a lui Apollo-nfaţişare,
pregătit să scape-n lume
razele de soare.

Avântul şi plăcerea ce ţâşnesc din tine,
răscolesc mormântul ce-nflorise-n mine.

Poate

2010-06-30T00:11:00.000-07:00

Poate ai o zi nefastă, poate n-are rost,

Poate vrei să-mi spui ceva, poate sînt prea prost

Poate mama şi cu tata sînt altcineva

Poate fi oricare alta, tu eşti tot a mea.

Poţi să taci, să ţii distanţa,

Poţi să mă priveşti ciudat,

Poţi să-mi tai orice speranţă,

Poţi, pot fi iertat.

Poate suferi ca şi mine, poate ne hrănim cu jar,

Poate altceva nu-i bine, poate-i în zadar

Poate ţii prea mult la mine, poate prea mult te doresc

Poate fi şi-una şi alta, sigur Te iubesc!

Mureş Codrescu

Amintiri din viitor

2009-12-18T03:23:00.000-08:00

Când ziua noaptea va mânca

Vom fi deja aparte:

Eu – un ciob în perna ta,

Tu – un rând pe-o carte.

Casa-n care am crescut

Va naşte-atunci în tine

Amintiri dintr-un viitor

Pe care-l ştiu prea bine.

Te chem, o, taină a firii

Sfiala s-o omori,

Transparent să-ţi fie gândul,

Iar mie ochiul gol!

Carnea să ne fie hrană,

Iar Cronos prieten bun,

Te chem, te chem, o, taină a firii

Te chem, te chem acum!

Lasă-te în plasa nopţii

Tremurând cu dor,

Vreau să simt cum trec prin tine

Milioane de fiori.

Mureş Codrescu

Realitatea creaţiei

2009-11-02T12:26:00.000-08:00

-Mi-a murit muza sau am murit chiar eu?...

Am să aflu-ndată ce-l văd pe Dumnezeu.

-Cine ştie de cât timp zac mort în burta ei,

cu arta moartă-n mine... Sau poate,

Ea-n urechea mea stă moartă

şi doar arta ne ţine!

Dacă e aşa,

blestemat să fie cel ce-aduce vestea:

indiferent de-i un el sau o ea,

indiferent că-i bună sau rea;

că mort fiind, arta mai trăieste,

dar muza nefiind, sensul ei păleşte.

[..]

De două săptămâni, deasupra mâinii-mi zboară,

un biet grifon...

îl iau drept lipsă de-ndrăzneală,

când deodată mă trezesc că vorba mea e goală...

Mă gândesc că vinovaţi sunt doi amici ai mei: Haosul şi Întâmplarea.

Însă nu, e Conştiinţa! care pentru orice fapt,

îmi răpeşte din puterea adunată pentru act.

Blestem virtutea, blestem harul!

Blestem orice-asemănare care mi-a umplut paharul.

Unde-i noaptea, unde-i visu'?

De ce e albă foaia, de ce n-o umple scrisu'?

Simt cum se suprimă-n mine ideile pe rând,

Cum zbiară embrionul că n-are unde sta,

Cum pleacă de la mine orice nou cuvânt,

Cum plânge viaţa asta, rămasă fără stea.

-Şi-atunci, ce e de făcut?

-O fi având iubirea ceva din ce-am pierdut?

Nu, şi niciodată

ea n-a fost a artei unic' vinovată;

mai sunt nefericirea, neajunsul, neputinţa,

prin care singur, omu-şi fabrica dorinţa.

Acestea trei,

şi altele ca ele,

dau universul fără chei

şi lipsa de mistere.

Ai putea numi prostească

dorinţa de-a transcende,

când tot ce te atrage

e-aicea şi se vede...

Dar crede-mă că unui suflet însetat

de eternul necreat,

nimic nu-i dă mai mare mulţumire

ca vorbitul în neştire.

Plec, a sosit răspunsul meu...

dar care din Cei Patru să fie Dumnezeu?

Mureş Codrescu

Meli fotografiază......noi ne uităm

2009-08-14T12:37:00.000-07:00

Phoenix

2009-08-07T02:49:00.000-07:00

Vouă, celor din hronici, pecetii şi herburi,
fiarelor nepăscătoare de ierburi,
nepăsătoare de carne de fiară, neumbrite de nour,
nearse de soare: Pajură, Bour,
cu schiptru şi tiară, -
mă rog, să vă iviţi!

Pre voi, fiare heralde:
alde Pardosu', alde
Irog-inorogu', vă rog, să vă iviţi!

Fiarelor de bună şi de rea priinţă,
pe cari vânătorul dac-o să le prindză,
n-o să mi-se-aleagă cu pleavă şi abure,
cu niscai sfarog: Fiarelor din fabule,
din eticeşti şi de zăbavă cărţi,
mă rog, să se ivească!

Vouă, cinstitelor, ţie, sperjure,
şarpe sân-pomului jur-împrejure,
fiarelor omului semiasemine:
alde Sirenei, celui Chentaur
cu gură de aur, ca a Hrisostomului,
mă rog, să se ivească!

Fiare cuminţi, cu-o mie de dinţi,
cu coadă de peşte, cu gheare la deşte,
cu unghie de ţap, cu cap, făr-de-cap,
cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla,
cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc,
cu duhori suave, fiare filozoafe... Ave!

...A psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţa
care nu se trece ca topită gheaţa,
nu se risipeşte în văzduh ca ceaţa,
nice nu se rumpe ca subţire aţa,
au se ovileşte ca bătrână faţa;
căci de zboară-mi zboară altfel decât raţa,
se ivesc pe lume nu din ou ca raţa,
nici nu-mi pasc fâneaţa-n toată dimineaţa,
ci-şi păstrează pururi harul şi verdeaţa,
taina şi dulceaţa,-
fiindcă nici viaţă nu le e viaţa!

Eu vă cânt şi vă descânt,
vă invoc şi vă evoc,
de noroc, de nenoroc,
Vasilisc şi Inorog,
Aspidă şi Zgripţor-Roc.

Eu vă agrăiesc, vă isc,
Inorog şi Vasilisc,
frate Dulf cu ochi de sulf,
dimpreună cu Adelfă,
soru-ta, eu v-aduc jertfă.

Şi tot eu îi ţin ison,
Păsării Calandrinon,
Păsării de da sau ba,
ca şi ţie, dumneata,
Scarabee, scara mea...

Eu vă cânt,
eu vă trec pragul,
eu vă strig la ceasul fix
şi tot eu vă uit de dragul
împăratului Finics!

Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi, ca şi mâine, pururi şi acum.

Şerban Foarţă şi Andrei Ujică

Doar cu ţigări şi o cafea...

2009-08-05T02:02:00.000-07:00

Dorinţele omului viu

2009-07-29T07:01:00.000-07:00

Un dor de-a transcende misterele lumii,

De-a şti pe de rost toate gropile lunii,

De-a zace-n ocean fără teamă de moarte,

De-a şti pe de rost fiece carte.

Orice-ntrebare, orice-i neclar,

La tine să aibă răspunsul final.

Virtutea, adevărul, esenţa în sine

Să dăinuie-n veci, în mine, în tine.

Astea-s dorinţele omului viu,

Cel chinuit de teama celui sicriu,

Care în foamea lui de moarte şi somn

Atrage necruţător pe orice om.

Mureş Codrescu

SMS (Save My Soul)

2009-06-18T02:46:00.000-07:00

Editura Polirom propune cititorilor un volum (Bogdan Dumitrescu - SMS) de mesaje-text, nefragmentate, derulate doar de o temă centrală a eşecului.

Bogdan Dumitrescu s-a născut la 15 aprilie 1968 în Oneşti. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde a fost preparator (1995-1996) la Catedra de Literatură Comparată. Începând din 1995 a fost şeful Biroului de Presă al Fundaţiei Culturale Române, apoi redactor la TVR Internaţional, redactor-şef al emisiunii Ora 7. Bună dimineaţa şi al quiz-show-ului Ştii şi câştigi la ProTV, referent de specialitate în Consiliul Naţional al Audiovizualului. Din 1999 lucrează în advertising, copywriter, apoi ca director de creaţie în mai multe firme româneşti şi multinaţionale. A publicat cronică de carte în România literară, cronică de publicitate în Dilema, proză în România literară, Arc, Contemporanul, Contrapunct etc. Este autorul piesei Viaţa lui Max Ionescu, difuzată la Radio România Cultural în 2006.

Pagina de web unde aveţi la dispoziţie prezentarea volumului: http://www.mesajetext.blogspot.com/

Seară de mai (fragment)

2009-05-24T06:38:00.000-07:00

Era o seară caldă de mai şi în timp ce mă concentram la exerciţiile pe care trebuia să le termin cât mai curând, mi-am amintit de acel tânăr despre care citisem recent. Era un tânăr care se numea Cristian. Avea aproape 19 ani şi trăia singur de când îi murise tatăl în urmă cu 2 ani. Mama sa murise la naştere. Fraţi nu avea. Câţiva prieteni şi rafturi imense de cărţi care-i împânzeau camera. Îi plăcea mult să citească şi sorbea fiecare pagină cu atâta voluptate încât ai crede că soarbe însăşi esenţa vieţii. De fapt, aşa şi era. Cărţile erau singurele care îl mai ţineau în viaţă. Şi spun toate acestea deoarece, Cristian nu mai avea mult de trăit după spusele medicilor care îi dăduseră încă 5 ani de viaţă, ultimii urmând a fi năucitori. Era bolnav şi poate că adevărata cauză a bolii era resortul morţii tatălui său, care îl aruncase atât de brutal în viaţă, resort care se dovedeşte a fi definitoriu şi în ceea ce priveşte moartea tânărului.

Îmi amintesc, de asemenea, cât de detaliat era descrisă camera lui Cristian. Pereţii arătau asemenea unui mozaic, plini de hârtiuţe ticsite cu citate, păreri, idei de ale lui Cristian. Era un loc care te poftea să cercetezi, un loc care te învăţa că uneori trebuie să fii curios, să cauţi şi să descoperi, iar atunci când ai găsit să cauţi mai departe. Totodată, camera sa părea haotică şi-l reprezenta în totalitate. Deşi toate lucrurile îi erau azvârlite pe ici colo, patul de cele mai multe ori nefăcut, cărţile erau aranjate într-o manieră prea perfectă uneori. Acest loc era universul lui şi rareori pătrundea cineva străin. Îi plăcea mult în camera sa şi se simţea acasă. În nici un alt loc nu-şi găsea liniştea. Iar atunci când poposea peste noapte la vreun bun amic nu dormea deloc şi se gândea cum să scape mai repede din angoasa aceea. În ultimul timp se închidea în casă şi citea nestingherit, fără întrerupere, uitând de sine şi chiar şi de foame. Înainte să moară tatăl său era un fomist înrăit, mânca tot ce găsea, dar când nu avea se resemna tăcut. [...]

Ioana Bălan (găsiţi intreaga poveste aici!)

Călin- Andrei Mihăilescu

2009-05-18T07:09:00.000-07:00

Vineri, 29 mai, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, îl vom putea asculta vorbind despre “obsedantul deceniu” pe Călin- Andrei Mihăilescu, eseist şi profesor de literatură comparată, teorie critică şi studii hispanice la University of Western Ontario, London, Canada. Aici este Director al Centrului de Studiu al Teoriei şi Criticii. Este licenţiat al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1981), doctor în literatură comparată a Universităţii din Toronto (1992).

Dintre cărţile sale:

CĂLINDAR DE NOAPTE cu 12 desene de Ion Barbu, Curtea Veche, 2003

16-17 RENAŞTERE, MANIERISM, BAROC, Curtea Veche, 2005

ANTROPOMORFINA, Curtea Veche, 2005.

Alexandru Matei

2009-05-14T01:24:00.000-07:00

Joi, 21 mai, în amfiteatrul 59 al Facultăţii de Litere din Baia Mare, va fi prezent criticul Alexandru Matei, doctor în literatură franceză contemporană, la Universitatea din Bucureşti şi la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. Va fi prezentată cartea Ultimele zile din viaţa literaturii.

2009-04-29T13:12:00.000-07:00

Joi, 30 aprilie, la ora 10 : 30 şi 16, la Bilioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare va avea loc o conferinţă a Ambasadei Canadei de la Bucureşti, în cadrul căreia vor avea loc proiecţii de film şi discuţii pe marginea lor.
Evenimentul va avea loc cu ocazia celebrării a 90 de ani de relaţii diplomatice între România şi Canada.
Centrul de Studii Canadiene al Universităţii de Nord Baia Mare are ca invitaţi pe Debra Price, consilier al Ambasadei Canadei şi producătorul de film Dan Schlanger.

UN’ TE PITTIŞ, FLORIANE?...

2009-04-27T04:53:00.001-07:00

Este chiar titlul cântecului pe care Răzvan Mirică din trupa Zan l-a compus pentru marele artist. “Bună seara, prieteni! Bună seara, tuturor!” sau “Sunt Pittiş, bună seara!”- aşa obişnuia să înceapă spectacolele alături de colegii şi bunii săi prieteni din Pasărea Colibri.
Actor pe scena Teatrului Bulandra, dar şi în viaţa de zi cu zi, Moţu Pittiş avea drept concepţie “Carpe diem!”, adică trăia clipa şi spunea el: ”nu există ieri, nu există mâine, eu îmi trăiesc numai clipa!”. Părea nemuritor, veşnic tânăr, liber în gândire, cu spiritul viu, avea nişte concepţii aparte despre viaţă. Deşi uneori era forţat de împrejurări să poarte uniformă sau o ţinută mai sobră, el susţinea că “sufletul nu are uniformă”. ”Lider al generaţiei în blugi”, aşa cum era numit, Moţu îl avea drept model pe marele Bob Dylan, dar şi pe neobosiţii Rolling Stones”. Nu ştiu cum se face, că în fiecare zi mă trezesc tot astăzi”. Sunt cuvintele lui Dylan, pe care Pittiş obişnuia să le amintească prietenilor săi.
Vocea sa specială şi unică a fost emblema Teleenciclopediei timp de mai bine de 40 de ani. Pe scenă era scânteie: cânta, dansa, ţopăia, îşi flutura mândru părul, pe care înca din 1973 a promis că nu îl va mai tăia niciodată, şi aşa a fost. Era sufletul spectacolelor, transmiţând energia şi bucuria sa de a trăi şi celor din sală. Rebelul de altădată, care se împotrivea sistemului comunist, a riscat de foarte multe ori prin atitudinea sa. A pierdut şi multe roluri sau apariţii TV tocmai datorită părului său lung. A riscat să fie arestat, citind într-un club din Bucureşti cateva din drepturile omului, dar a înfruntat totul cu mult curaj şi demnitate, chiar şi boala care l-a luat de la noi. Moţu e doar plecat într-o vacanţă mai lungă, ce-i drept, dar promitea că ne vom întâlni dincolo. De aceea, unii nu au putut şi nu au găsit de cuviiţă să plângă plecarea sa, tocmai pentru simplul fapt că Moţu e sufleteşte alături de cei ce îl îndrăgesc, iar spiritul său va fi veşnic viu.
Întrebat într-un interviu dacă are regrete, socoteli neîncheiate în viaţa aceasta, Pittiş răspunde că şi-ar fi dorit să devină hippie mult mai devreme, poate dinainte de festivalul Woodstock. De aceea ideea de a crea primul radio pe internet din Romania, Radio3Net, a fost din dorinţa de a reînvia spiritul Woodstock. Discuţiile de pe chat dintre tineri sunt asemenea întâlnirilor din cadrul acestui festival memorabil. Aceştia împărtăşesc idei comune, discută pe teme interesante şi ascultă o muzică bună.
Jurnalul Naţional i-a acordat lui Flotian Pittiş în cadrul festivalului de folk “Om bun”, 2006, o diplomă simbolică pe care scria: ”Pentru că este moţul folkului şi pentru că a rămas cel mai frumos din oraşul acesta”. În 2008 “Om bun” a fost mai sărac fără Moţu. Nu ne vom mai bucura să îl vedem cum îşi despleteşte părul şi dă din cap pe “Omul pădurii”, sau cum îşi scoate cheile din buzunar pentru a i le da lui Ducu Bertzi, după ce acesta interpretează ”Suflet fără chei”. Ne vor lipsi momentele sale de teatru şi poezie, momentul “Lordul John“ împreună cu Mircea Vintilă, glumele inteligente, ironice, spontane şi deloc prăfuite (“nu contează cât de lung am părul, important că încă mai am păr”), prospeţimea, naturaleţea, şi profunzimea vorbelor sale. Pretindea, cu umor, să i se spună ,simplu:”Teacher”.
“Piesa-i gata. Trag oblonul/Hei, ce ploaie e afară!/Dacă v-a plăcut bufonul/Mai poftiţi şi-n altă seară?...”. Adio, Moţu, deci pe curând!

Buletin de ştiri sub semn de doliu,
Umbrele pe scenă se adună,
Ai plecat din rolurile vieţii,
Pentru rolul morţii. Noapte bună!.

Într-o viaţă excepţională,
Le făceai în felul tău pe toate
Şi-a venit târâş la tine moartea,
Contrapunctul de banalitate.

Înaintemergător în viaţă,
Înaintemergător în arte,
Pentru ce motiv să fii, de astăzi,
Înaintemergător în moarte?

De la care band de îngeri tragici
Ar putea un plânset să pornească,
Dacă înşişi Beatleşii şi Stoneşii
Gustă încă pâinea pământească?

Fără zgomot ţi-ai trăit sfârşitul,
Fără speculaţii, fără jale,
Ai plecat din rolurile vieţii,
Ca să întri-n rolul morţii tale.

Ultimul popas, la tine-n teatru,
Unde ai venit la tinereţe,
Doliul tău ni s-a urcat pe tâmple,
De lumina ta să ne dezveţe.

O furtună s-a stârnit în scenă,
Straniu turbion al veştii rele,
Cineva, care produce noapte,
Suflă-n reflectoare şi în stele.

Clipa despărţirii e aproape,
Pleci, într-o tăcere suferindă,
Parcă mor, şi eu, puţin, cu tine
Şi îmi pierd imaginea-n oglindă.

Freamătă prin ţară veşti cumplite
Şi noroiul ne-a cuprins cu brio,
Să nu uiţi să-l vizitezi pe Shakespeare,
"Piesa-i gata şi ai tras oblonul”,
Noapte bună, Moţu, şi adio.
(Noapte bună, Moţu, şi adio de Adrian Păunescu)

Articol de Ioana Toma din Ploieşti

Disperarea, dezgustul, revolta şi nepăsarea

2009-04-25T06:42:00.000-07:00

Undeva pe-o stâncă un vierme tânăr zbiară,
Fiindcă n-are încă aripile-afară.

Jos, în neagra vale, vântul îl aruncă,
Negăsind la dânsul vreun folos din muncă.

Prin puhoi, de-o piatră
corpu-şi ţintuieşte,
Nevrând să se dea curentului nebun;

Iar când toate-n pace pe câmpie-ajung,
Îşi aruncă haina şi se-ntoarce-n turn.

Blestemul aparentei revederi

2009-04-25T06:37:00.000-07:00

A ta sumbră umbră mută
paşii zilnic mi-ntâlneşte,
când pe străzile înguste
mintea mea febril păşeşte.

O zăresc venind grăbită,
ca şi-atunci când, altădată,
aparea în colţul străzii şi,
cu-n zâmbet de actriţă,
răspundea salutului animat de-a mea fiinţă

(Alteori, de nicăierea,
îmi răsare-n faţă, cruntă,
de mă tulbur...
parc-ar ştii ce mă frământă).

Corpurile par s-asculte legea polilor magneţi,
şi cu-a lor repeziciune
spre impact zoresc semeţ.

Ezitarea nu lipseşte, pentr-o clipă chiar voiesc
să-mi arunc pe zid privirea
şi nepăsător să ies.

Poate rana neîmplinirii,
poate pasul tău celest,
mă îndeamnă să ţin calea,
să te-nfrunt, să te-nrobesc.

Dup-o-atentă cercetare
a întregului tău mers,
mă las pradă, dintr-o dată,
undelor pline de sens:
ca de fiecare dată,
nu e ea, ci altă fată...

Maidanezul şi căţeaua de rasă

2009-04-25T06:32:00.000-07:00

Prin parcuri, pe alei, pe străzi, nestingherit el zilnic se plimba,
când într-o zi de primăvară, cam întunecoasă,
o zări pe ea –căţeaua de rasă.
De-atâta timp el căuta un prieten elevat,
căci printre câinii ca şi el nimic nu a aflat.
Ea vine-agale pe trotuar, fără griji şi stres-că,
”mama ei“ e lângă ea şi-o ţine bine-n lesă.

Vrând să-i vorbească, el pasul şi-l grăbeşte
şi ajungând în stânga ei, în limba lui-i vorbeşte:

-Cum se face că de-un timp, mai cu seamă de când a-nceput iarba s-apară,
voi câinii ce-i de rasă vă tot plimbati pe-afară?

-Pardon! Pentru-nceput să ştii că nu-nţeleg ce spui,
iar dacă-i pân-acolo eu nu vorbesc oricui;
Aşa c-ai face bine, în loc să m-oboseşti,
cu cei de breasla ta să te întâlneşti!

-Cuvinte grele, în faţă îmi arunci,
neştiind că-n felul asta n-ai să mă alungi;
De-atâţia ani de când pe stradă tot vagabondez,
sunt obişnuit cu astfel de vorbe, mai ales din partea oamenilor, să-ncasez.

-Bine-atunci, de-aşa stă treaba,
văzând că vorbele mele te-alungă degeaba,
zi ce ai de zis şi lasă-mă să-mi termin promenada!

-Mai întâi aş vrea, la prima întrebare
să-mi răspunzi direct,
că văd că mergi agale!

-După cum bine-ştii, pe timp de iarnă, noi,
stăm mai mult prin casă, nu pe-afar’, ca voi,
iar acum sătui, de bine şi de noi,
am ieşit pe-afară-n lada de gunoi.

-De ce crezi tu că-n locul asta, care-i a orişicui,
o doamnă ca şi tine,
nu s-ar simţi mai bine,
decât în casa-ngustă a stăpânului?

-Vai, dar cum se poate astfel să vorbeşti,
când şi tu ştii prea bine, c-aici doar javrele trăiesc!

O nimfă ca şi mine,
cum crezi c-ar mai putea,
într-un infern ca ăsta, să mai arate bine?

Plus pe lângă asta, trebuie să ştii
că ce-i născuţi în purpură, în purpură li se cuvine şi-a muri.

-Se poate, nu contest,
dar cu toate astea multe vă lipsesc:
uite, n-am nimic şi totuşi am ceva,
din ce-i a tuturora am şi eu partea mea;
dar mai presus de-atâta şi mai presus de voi,
eu pot trăi şi-n lux precum pot şi-n gunoi.

-Tu da, normal, că n-ai respect
şi nici orgoliul cainelui select;
în timp noi,
tratăm şi luxul la fel cum vă tratăm pe voi...

-Ce-ai zice s-alergăm puţin,
să facem tumbe, să sărim?
Şi-odata cu aşa ceva
discuţia s-ar mai flexa.

-Da! Cum să nu, cu mare drag,
de ast-am şi ieşit din ţarc:
să mă destind, să mă-ntremez,
nu ca-ntre ziduri, să oftez.

-Să alergăm, să alergăm,
spre zări-nsorite să zburăm!
Să-ntrecem chiar şi porumbeii,
încât să ne urască zeii!

-Stai, aşteaptă, unde pleci,
nu vezi că-s strâns legată?
prea scurt e cablul lesei mele
şi nu-ţi pot urma îndată!

El n-o aude şi continuă s-alerge,
fiindcă-n libertatea lui nu exista nicio lege,
Iar până ce ea apucă a se dezlega
El se pierde-n lumea lui, departe, lâng-o stea...

De multe ori şi pentru noi o lege strâmbă-i dată,
ca:
Cel legat de-acest pământ să nu-i poate-urma
celuilalt de-ndată!

Mureş Codrescu