Realitatea creaţiei

-Mi-a murit muza sau am murit chiar eu?...

Am să aflu-ndată ce-l văd pe Dumnezeu.

 

-Cine ştie de cât timp zac mort în burta ei,

cu arta moartă-n mine... Sau poate,

Ea-n urechea mea stă moartă

şi doar arta ne ţine!

 

Dacă e aşa,

blestemat să fie cel ce-aduce vestea:

indiferent de-i un el sau o ea,

indiferent că-i bună sau rea;

 

că mort fiind, arta mai trăieste,

dar muza nefiind, sensul ei păleşte.

 

[..]

 

De două săptămâni, deasupra mâinii-mi zboară,

un biet grifon...

îl iau drept lipsă de-ndrăzneală,

când deodată mă trezesc că vorba mea e goală...

 

Mă gândesc că vinovaţi sunt doi amici ai mei: Haosul şi Întâmplarea.

Însă nu, e Conştiinţa! care pentru orice fapt,

îmi răpeşte din puterea adunată pentru act.

 

Blestem virtutea, blestem harul!

Blestem orice-asemănare care mi-a umplut paharul.

 

Unde-i noaptea, unde-i visu'?

De ce e albă foaia, de ce n-o umple scrisu'?

 

Simt cum se suprimă-n mine ideile pe rând,

Cum zbiară embrionul că n-are unde sta,

Cum pleacă de la mine orice nou cuvânt,

Cum plânge viaţa asta, rămasă fără stea.

 

-Şi-atunci, ce e de făcut?

 

-O fi având iubirea ceva din ce-am pierdut?

 

Nu, şi niciodată

ea n-a fost a artei unic' vinovată;

mai sunt nefericirea, neajunsul, neputinţa,

prin care singur, omu-şi fabrica dorinţa.

 

Acestea trei,

şi altele ca ele,

dau universul fără chei

şi lipsa de mistere.

 

Ai putea numi prostească 

dorinţa de-a transcende,

când tot ce te atrage

e-aicea şi se vede...

 

Dar crede-mă că unui suflet însetat

de eternul necreat,

nimic nu-i dă mai mare mulţumire

ca vorbitul în neştire.

 

Plec, a sosit răspunsul meu...

dar care din Cei Patru să fie Dumnezeu? 

Mureş Codrescu