Maidanezul şi căţeaua de rasă

Prin parcuri, pe alei, pe străzi, nestingherit el zilnic se plimba, 
când într-o zi de primăvară, cam întunecoasă,
o zări pe ea –căţeaua de rasă.
De-atâta timp el căuta un prieten elevat, 
căci printre câinii ca şi el nimic nu a aflat.
Ea vine-agale pe trotuar, fără griji şi stres-că,
”mama ei“ e lângă ea şi-o ţine bine-n lesă.

Vrând să-i vorbească, el pasul şi-l grăbeşte 
şi ajungând în stânga ei, în limba lui-i vorbeşte:

-Cum se face că de-un timp, mai cu seamă de când a-nceput iarba s-apară,
voi câinii ce-i de rasă vă tot plimbati pe-afară?

-Pardon! Pentru-nceput să ştii că nu-nţeleg ce spui,
iar dacă-i pân-acolo eu nu vorbesc oricui; 
Aşa c-ai face bine, în loc să m-oboseşti, 
cu cei de breasla ta să te întâlneşti! 

-Cuvinte grele, în faţă îmi arunci, 
neştiind că-n felul asta n-ai să mă alungi; 
De-atâţia ani de când pe stradă tot vagabondez, 
sunt obişnuit cu astfel de vorbe, mai ales din partea oamenilor, să-ncasez.

-Bine-atunci, de-aşa stă treaba, 
văzând că vorbele mele te-alungă degeaba, 
zi ce ai de zis şi lasă-mă să-mi termin promenada!

-Mai întâi aş vrea, la prima întrebare 
să-mi răspunzi direct, 
că văd că mergi agale!

-După cum bine-ştii, pe timp de iarnă, noi, 
stăm mai mult prin casă, nu pe-afar’, ca voi,
iar acum sătui, de bine şi de noi,
am ieşit pe-afară-n lada de gunoi.

-De ce crezi tu că-n locul asta, care-i a orişicui, 
o doamnă ca şi tine, 
nu s-ar simţi mai bine, 
decât în casa-ngustă a stăpânului?

-Vai, dar cum se poate astfel să vorbeşti, 
când şi tu ştii prea bine, c-aici doar javrele trăiesc!

O nimfă ca şi mine, 
cum crezi c-ar mai putea, 
într-un infern ca ăsta, să mai arate bine? 

Plus pe lângă asta, trebuie să ştii 
că ce-i născuţi în purpură, în purpură li se cuvine şi-a muri.

-Se poate, nu contest, 
dar cu toate astea multe vă lipsesc: 
uite, n-am nimic şi totuşi am ceva, 
din ce-i a tuturora am şi eu partea mea; 
dar mai presus de-atâta şi mai presus de voi,
eu pot trăi şi-n lux precum pot şi-n gunoi. 

-Tu da, normal, că n-ai respect 
şi nici orgoliul cainelui select; 
în timp noi, 
tratăm şi luxul la fel cum vă tratăm pe voi...

-Ce-ai zice s-alergăm puţin, 
să facem tumbe, să sărim? 
Şi-odata cu aşa ceva 
discuţia s-ar mai flexa.

-Da! Cum să nu, cu mare drag,  
de ast-am şi ieşit din ţarc: 
să mă destind, să mă-ntremez, 
nu ca-ntre ziduri, să oftez.

-Să alergăm, să alergăm, 
spre zări-nsorite să zburăm! 
Să-ntrecem chiar şi porumbeii, 
încât să ne urască zeii!

-Stai, aşteaptă, unde pleci,
nu vezi că-s strâns legată? 
prea scurt e cablul lesei mele 
şi nu-ţi pot urma îndată!

El n-o aude şi continuă s-alerge,
fiindcă-n libertatea lui nu exista nicio lege,
Iar până ce ea apucă a se dezlega
El se pierde-n lumea lui, departe, lâng-o stea...

De multe ori şi pentru noi o lege strâmbă-i dată, 
ca:
Cel legat de-acest pământ să nu-i poate-urma 
celuilalt de-ndată!

Mureş  Codrescu