Blestemul aparentei revederi

A ta sumbră umbră mută
paşii zilnic mi-ntâlneşte,
când pe străzile înguste
mintea mea febril păşeşte.

O zăresc venind grăbită,
ca şi-atunci când, altădată,
aparea în colţul străzii şi,
cu-n zâmbet de actriţă,
răspundea salutului animat de-a mea fiinţă

(Alteori, de nicăierea, 
îmi răsare-n faţă, cruntă, 
de mă tulbur...
parc-ar ştii ce mă frământă).

Corpurile par s-asculte legea polilor magneţi,
şi cu-a lor repeziciune
spre impact zoresc semeţ.

Ezitarea nu lipseşte, pentr-o clipă chiar voiesc
să-mi arunc pe zid privirea
şi nepăsător să ies.

Poate rana neîmplinirii,
poate pasul tău celest,
mă îndeamnă să ţin calea,
să te-nfrunt, să te-nrobesc.

Dup-o-atentă cercetare
a întregului tău mers,
mă las pradă, dintr-o dată,
undelor pline de sens: 
ca de fiecare dată,
nu e ea, ci altă fată...