Joi, 30 aprilie, la ora 10 : 30 şi 16, la Bilioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare va avea loc o conferinţă a Ambasadei Canadei de la Bucureşti, în cadrul căreia vor avea loc proiecţii de film şi discuţii pe marginea lor. 
Evenimentul va avea loc cu ocazia celebrării a 90 de ani de relaţii diplomatice între România şi Canada. 
Centrul de Studii Canadiene al Universităţii de Nord Baia Mare are ca invitaţi pe Debra Price, consilier al Ambasadei Canadei şi producătorul de film Dan Schlanger. 

UN’ TE PITTIŞ, FLORIANE?...

Este chiar titlul cântecului pe care Răzvan Mirică din trupa Zan l-a compus pentru marele artist. “Bună seara, prieteni! Bună seara, tuturor!” sau “Sunt Pittiş, bună seara!”- aşa obişnuia să înceapă spectacolele alături de colegii şi bunii săi prieteni din Pasărea Colibri.
Actor pe scena Teatrului Bulandra, dar şi în viaţa de zi cu zi, Moţu Pittiş avea drept concepţie “Carpe diem!”, adică trăia clipa şi spunea el: ”nu există ieri, nu există mâine, eu îmi trăiesc numai clipa!”. Părea nemuritor, veşnic tânăr, liber în gândire, cu spiritul viu, avea nişte concepţii aparte despre viaţă. Deşi uneori era forţat de împrejurări să poarte uniformă sau o ţinută mai sobră, el susţinea că “sufletul nu are uniformă”. ”Lider al generaţiei în blugi”, aşa cum era numit, Moţu îl avea drept model pe marele Bob Dylan, dar şi pe neobosiţii Rolling Stones”. Nu ştiu cum se face, că în fiecare zi mă trezesc tot astăzi”. Sunt cuvintele lui Dylan, pe care Pittiş obişnuia să le amintească prietenilor săi.  
Vocea sa specială şi unică a fost emblema Teleenciclopediei timp de mai bine de 40 de ani. Pe scenă era scânteie: cânta, dansa, ţopăia, îşi flutura mândru părul, pe care înca din 1973 a promis că nu îl va mai tăia niciodată, şi aşa a fost. Era sufletul spectacolelor, transmiţând energia şi bucuria sa de a trăi şi celor din sală. Rebelul de altădată, care se împotrivea sistemului comunist, a riscat de foarte multe ori prin atitudinea sa. A pierdut şi multe roluri sau apariţii TV tocmai datorită părului său lung. A riscat să fie arestat, citind într-un club din Bucureşti cateva din drepturile omului, dar a înfruntat totul cu mult curaj şi demnitate, chiar şi boala care l-a luat de la noi. Moţu e doar plecat într-o vacanţă mai lungă, ce-i drept, dar promitea că ne vom întâlni dincolo. De aceea, unii nu au putut şi nu au găsit de cuviiţă să plângă plecarea sa, tocmai pentru simplul fapt că Moţu e sufleteşte alături de cei ce îl îndrăgesc, iar spiritul său va fi veşnic viu.  
Întrebat într-un interviu dacă are regrete, socoteli neîncheiate în viaţa aceasta, Pittiş răspunde că şi-ar fi dorit să devină hippie mult mai devreme, poate dinainte de festivalul Woodstock. De aceea ideea de a crea primul radio pe internet din Romania, Radio3Net, a fost din dorinţa de a reînvia spiritul Woodstock. Discuţiile de pe chat dintre tineri sunt asemenea întâlnirilor din cadrul acestui festival memorabil. Aceştia împărtăşesc idei comune, discută pe teme interesante şi ascultă o muzică bună. 
Jurnalul Naţional i-a acordat lui Flotian Pittiş în cadrul festivalului de folk “Om bun”, 2006, o diplomă simbolică pe care scria: ”Pentru că este moţul folkului şi pentru că a rămas cel mai frumos din oraşul acesta”. În 2008 “Om bun” a fost mai sărac fără Moţu. Nu ne vom mai bucura să îl vedem cum îşi despleteşte părul şi dă din cap pe “Omul pădurii”, sau cum îşi scoate cheile din buzunar pentru a i le da lui Ducu Bertzi, după ce acesta interpretează ”Suflet fără chei”. Ne vor lipsi momentele sale de teatru şi poezie, momentul “Lordul John“ împreună cu Mircea Vintilă, glumele inteligente, ironice, spontane şi deloc prăfuite (“nu contează cât de lung am părul, important că încă mai am păr”), prospeţimea, naturaleţea, şi profunzimea vorbelor sale. Pretindea, cu umor, să i se spună ,simplu:”Teacher”.  
 “Piesa-i gata. Trag oblonul/Hei, ce ploaie e afară!/Dacă v-a plăcut bufonul/Mai poftiţi şi-n altă seară?...”. Adio, Moţu, deci pe curând! 

Buletin de ştiri sub semn de doliu, 
Umbrele pe scenă se adună, 
Ai plecat din rolurile vieţii, 
Pentru rolul morţii. Noapte bună!. 

Într-o viaţă excepţională, 
Le făceai în felul tău pe toate 
Şi-a venit târâş la tine moartea, 
Contrapunctul de banalitate. 

Înaintemergător în viaţă, 
Înaintemergător în arte, 
Pentru ce motiv să fii, de astăzi, 
Înaintemergător în moarte? 

De la care band de îngeri tragici 
Ar putea un plânset să pornească, 
Dacă înşişi Beatleşii şi Stoneşii 
Gustă încă pâinea pământească? 

Fără zgomot ţi-ai trăit sfârşitul, 
Fără speculaţii, fără jale, 
Ai plecat din rolurile vieţii, 
Ca să întri-n rolul morţii tale. 

Ultimul popas, la tine-n teatru, 
Unde ai venit la tinereţe, 
Doliul tău ni s-a urcat pe tâmple, 
De lumina ta să ne dezveţe. 

O furtună s-a stârnit în scenă, 
Straniu turbion al veştii rele, 
Cineva, care produce noapte, 
Suflă-n reflectoare şi în stele. 

Clipa despărţirii e aproape, 
Pleci, într-o tăcere suferindă, 
Parcă mor, şi eu, puţin, cu tine 
Şi îmi pierd imaginea-n oglindă. 

Freamătă prin ţară veşti cumplite 
Şi noroiul ne-a cuprins cu brio, 
Să nu uiţi să-l vizitezi pe Shakespeare, 
"Piesa-i gata şi ai tras oblonul”, 
Noapte bună, Moţu, şi adio. 
(Noapte bună, Moţu, şi adio de Adrian Păunescu) 

Articol de Ioana Toma din Ploieşti

Disperarea, dezgustul, revolta şi nepăsarea

Undeva pe-o stâncă un vierme tânăr zbiară,
Fiindcă n-are încă aripile-afară.

Jos, în neagra vale, vântul îl aruncă, 
Negăsind la dânsul vreun folos din muncă.

Prin puhoi, de-o piatră 
corpu-şi ţintuieşte,
Nevrând să se dea curentului nebun;

Iar când toate-n pace pe câmpie-ajung, 
Îşi aruncă haina şi se-ntoarce-n turn.

Blestemul aparentei revederi

A ta sumbră umbră mută
paşii zilnic mi-ntâlneşte,
când pe străzile înguste
mintea mea febril păşeşte.

O zăresc venind grăbită,
ca şi-atunci când, altădată,
aparea în colţul străzii şi,
cu-n zâmbet de actriţă,
răspundea salutului animat de-a mea fiinţă

(Alteori, de nicăierea, 
îmi răsare-n faţă, cruntă, 
de mă tulbur...
parc-ar ştii ce mă frământă).

Corpurile par s-asculte legea polilor magneţi,
şi cu-a lor repeziciune
spre impact zoresc semeţ.

Ezitarea nu lipseşte, pentr-o clipă chiar voiesc
să-mi arunc pe zid privirea
şi nepăsător să ies.

Poate rana neîmplinirii,
poate pasul tău celest,
mă îndeamnă să ţin calea,
să te-nfrunt, să te-nrobesc.

Dup-o-atentă cercetare
a întregului tău mers,
mă las pradă, dintr-o dată,
undelor pline de sens: 
ca de fiecare dată,
nu e ea, ci altă fată... 

Maidanezul şi căţeaua de rasă

Prin parcuri, pe alei, pe străzi, nestingherit el zilnic se plimba, 
când într-o zi de primăvară, cam întunecoasă,
o zări pe ea –căţeaua de rasă.
De-atâta timp el căuta un prieten elevat, 
căci printre câinii ca şi el nimic nu a aflat.
Ea vine-agale pe trotuar, fără griji şi stres-că,
”mama ei“ e lângă ea şi-o ţine bine-n lesă.

Vrând să-i vorbească, el pasul şi-l grăbeşte 
şi ajungând în stânga ei, în limba lui-i vorbeşte:

-Cum se face că de-un timp, mai cu seamă de când a-nceput iarba s-apară,
voi câinii ce-i de rasă vă tot plimbati pe-afară?

-Pardon! Pentru-nceput să ştii că nu-nţeleg ce spui,
iar dacă-i pân-acolo eu nu vorbesc oricui; 
Aşa c-ai face bine, în loc să m-oboseşti, 
cu cei de breasla ta să te întâlneşti! 

-Cuvinte grele, în faţă îmi arunci, 
neştiind că-n felul asta n-ai să mă alungi; 
De-atâţia ani de când pe stradă tot vagabondez, 
sunt obişnuit cu astfel de vorbe, mai ales din partea oamenilor, să-ncasez.

-Bine-atunci, de-aşa stă treaba, 
văzând că vorbele mele te-alungă degeaba, 
zi ce ai de zis şi lasă-mă să-mi termin promenada!

-Mai întâi aş vrea, la prima întrebare 
să-mi răspunzi direct, 
că văd că mergi agale!

-După cum bine-ştii, pe timp de iarnă, noi, 
stăm mai mult prin casă, nu pe-afar’, ca voi,
iar acum sătui, de bine şi de noi,
am ieşit pe-afară-n lada de gunoi.

-De ce crezi tu că-n locul asta, care-i a orişicui, 
o doamnă ca şi tine, 
nu s-ar simţi mai bine, 
decât în casa-ngustă a stăpânului?

-Vai, dar cum se poate astfel să vorbeşti, 
când şi tu ştii prea bine, c-aici doar javrele trăiesc!

O nimfă ca şi mine, 
cum crezi c-ar mai putea, 
într-un infern ca ăsta, să mai arate bine? 

Plus pe lângă asta, trebuie să ştii 
că ce-i născuţi în purpură, în purpură li se cuvine şi-a muri.

-Se poate, nu contest, 
dar cu toate astea multe vă lipsesc: 
uite, n-am nimic şi totuşi am ceva, 
din ce-i a tuturora am şi eu partea mea; 
dar mai presus de-atâta şi mai presus de voi,
eu pot trăi şi-n lux precum pot şi-n gunoi. 

-Tu da, normal, că n-ai respect 
şi nici orgoliul cainelui select; 
în timp noi, 
tratăm şi luxul la fel cum vă tratăm pe voi...

-Ce-ai zice s-alergăm puţin, 
să facem tumbe, să sărim? 
Şi-odata cu aşa ceva 
discuţia s-ar mai flexa.

-Da! Cum să nu, cu mare drag,  
de ast-am şi ieşit din ţarc: 
să mă destind, să mă-ntremez, 
nu ca-ntre ziduri, să oftez.

-Să alergăm, să alergăm, 
spre zări-nsorite să zburăm! 
Să-ntrecem chiar şi porumbeii, 
încât să ne urască zeii!

-Stai, aşteaptă, unde pleci,
nu vezi că-s strâns legată? 
prea scurt e cablul lesei mele 
şi nu-ţi pot urma îndată!

El n-o aude şi continuă s-alerge,
fiindcă-n libertatea lui nu exista nicio lege,
Iar până ce ea apucă a se dezlega
El se pierde-n lumea lui, departe, lâng-o stea...

De multe ori şi pentru noi o lege strâmbă-i dată, 
ca:
Cel legat de-acest pământ să nu-i poate-urma 
celuilalt de-ndată!

Mureş  Codrescu